Cred ca una din temele cele mai discutate pe care am auzit-o in ultima vreme este: cum re-aducem Romania pe calea cea buna, ce e de facut, cum putem indrepta toate relele micro, macro si generale aferente traiului in draga noastra Romania. Pina si la Ted vineri subiectul a fost destul de dezbatut, pe scena si in sala.

Dupa cum imi spunea un prieten bun, e din ce in ce mai greu de inteles de ce se intimpla in Romania o sumedenie de chestii cu care nu te confrunti in alte tari, si de ce nu putem face nimic pentru a le impiedica:

• de ce vecinul de bloc bate cu ciocanul la ora 10 seara cind lumea ar vrea sa se odihneasca, pentru ca sa-si refaca apartamentul pe care l-a mai renovat si acum 2 ani, de ce refuza sa plateasca intretinerea,  de ce ca fost parlamentar nu-i poate face nimeni nimic
• de ce altul hraneste porumbeii pana mor la amicul meu in balcon
• de ce se scrie pe pereti pe scara
• de ce nu rezista unii sa nu fumeze in lift
• de ce toti vad numai bani
• de ce toti (sau cei mai multi) stau ploconiti si servili
• de ce sunt scumpe toate in Romania cand stiu ca ele costa putin
• de ce ne conduc unii care stim ca fura de ani de zile
• de ce si-a rupt alt amic de-al nostru doua roti de la masina intr-o groapa de pe un drum national din Romania

si multe alte “de ce”-uri de genul asta.

Din lipsa de raspunsuri la multe asemenea intrebari apare si ideea multora ca le-ar putea fi mai bine daca ar pleca, ar evada sau s-ar retrage undeva in alta tara. Parerea mea ca raspuns la intrebarile de mai sus este ca in mod esential e o chestiune de lipsa a aplicarii regulilor si o lipsa a mizei de pierdut. Nu cred nicidecum ca afara sunt numai cavaleri si domnisoare, dar acolo din cauza regulilor societatii care sunt “properely enforced” precum si a faptului ca oamenii au o miza semnificativa de pierdut, oamenii se autocontroleaza mai mult si mai bine decit aici. Natura umana este in esenta probabil aceeasi peste tot, dar diversele sisteme pot sa faca putin diferenta.

Chestiunea se aplica in orice domeniu. De la SUV-urile X5 parcate in nesimtire pe doua locuri de-a curmezisul si pina la dorinta de inavutire fara nici o limita si fara a mai “mima” macar o respectare de forma fara fond a legii pe care o intilnim la politicienii nostri.

Am fost azi la un hypermarket international. Retailerii astia internationali ori se tot straduiesc sa lanseze produse noi ca sa relanseze vinzarile in fata crizei economice, ori au facut petrecere de Revelion in hypermarket si nu au apucat sa aranjeze urmarile dezmatului….

Produse noi la hypermarket

Anul asta am petrecut sarbatorile in Bucuresti, acasa, cu familia. A fost mai placut decit in alti ani cind plecam din Bucuresti, linistit, leneveala, caldut, placut, ce sa mai. Au trecut repede zilele de sarbatoare, ne gindeam sa facem si Craciunul si revelionul pe calendarul vechi, ca sa ne mai bucuram putin de bradul frumos pe care l-am impodobit.

Prima data am votat un presedinte in 1996. Am ales Emil Constantinescu pentru ca era un rau mai mic decit Ion Iliescu. Apoi, in 2000, am ales Ion Iliescu pentru ca era un rau mai mic decit Vadim Tudor. In 2004, am ales Basescu pentru ca era un rau mai mic decit Nastase. Acum, in 2009, recunosc ca am votat Geoana (ma rog, in primul tur Antonescu), desi am o ura personala importiva PSD-ului, datorita unui episod pe care o sa il povestesc cindva, pentru ca l-am considerat un rau mai mic decit Basescu, si constient ca daca alesul meu iese presedinte, sunt sanse mari ca in 2014 sa il aleg pe rivalul sau pentru ca va fi un rau mai mic. In fapt, am votat acum in 2009 intre reprezentantul fostului partid comunist si reprezentantul fostei securitati. Tusea si junghiul, ce sa mai, sau cum a spus John Kenneth Galbraith “Politica nu este arta posibilului. Ea constă în a alege între dezastruos şi insuportabil”. Alternanta la putere este buna.

Nu am mai scris de multa vreme pe acest blog. La birou, stress-ul si sarcinile sunt din ce in ce mai mari, deci ajung acasa tirziu si frint de oboseala, deci nu prea mai am nici energie sa postez si prefer sa petrec putinul timp liber impreuna cu cei dragi, sper ca nu o sa supere nimeni pe mine ca recunosc asta.

Incerc sa imi fac timp sa urmaresc campania electorala, pentru ca inca imi pasa de tara asta, si inca mai sper undeva intr-un coltisor ca se mai poate indrepta corabia Romania intr-o directie alta decit furtuna devastatoare. De ce mi-a fost teama, nu am scapat, o campanie electorala foarte isterica si nebuneasca, dar ultimele zile ajung la un nivel kafkian cu totul.

Saptamina trecuta, leul se aprecia semnificativ, de la 4.27 pina la sub 4.20, in decuplare de restul economiilor din pietele emergente ale Europei Centrale si de Est si de asemenea in ciuda datelor proaste din economia SUA. Diversi dealeri au speculat pe marginea ideii ca BNR a intervenit in piata, iar motivul ar fi fost obtinerea unui curs cit mai mic pentru data de 1 Octombrie, care este data de referinta pentru stabilirea cursului ce va fi utilizat pentru plata accizelor pe parcursul anului viitor.
De luni, a inceput circul politic initiat de Basescu & Co si continuat de ceilalti, care a explodat ieri cu demisia ministrilor PSD, ceea ce a antrenat o depreciere a leului in care s-a pierdut ce s-a cistigat saptamina trecuta, si mai mult decit atit, ajungindu-se la un curs BNR anuntat astazi de 4.2782 RON pt 1 EUR, maximul ultimelor 6 luni
Mai mult, si dobinzile pe piata la lei s-au inflamat, crescind cu aproximativ 2 % p.a. fata de saptamina precedenta. Dar cui ii mai pasa de aceste evolutii nefavorabile si de efectele asupra activitatii economice? Intre timp in farmacii nu mai gasesti medicamente obisnuite precum Modafen sau Sinupret. Ma duce gindul la personajele alea de desen animat care se bat pentru o perna, care sa o ia, pina cind o rup cu fulgi cu tot si o distrug, nemaiavind ce sa isi imparta…

Graficul de mai jos cred ca e relevant. Atasez si comentariile analistilor unei banci straine…

VISTA_FOREX-ron011009

O idee buna de aplicat la semafor in Bucuresti

Aseara am fost la Balet, la Lacul Lebedelor, spectacol in cadrul Festivalului Enescu. Desi in general nu sunt mare fan al baletului (spre deosebire de muzica simfonica, care chiar imi place) si credeam ca o sa ma plictisesc de moarte, precum cocosul din bancul ala care zicea, vorba ceea: “aahh, ce plictiseala…” in fapt am constatat cu surprindere ca nu m-am plictisit deloc, si ca in fapt mi-a placut mai mult decit ma asteptam.

Nu am de gind sa scriu o cronica de spectacol, departe de mine gindul de a transforma blogul in asa ceva, dar vreau sa surprind citeva constatari ca lectii de viata profesionala pe care le-am desprins, surprinzator, din acest spectacol de balet, si pe care ar fi bine sa la constientizeze oricine, si mai cu seama populatia Romanicii in marea ei vastitate. Stiu ca s-ar putea ca un spectacol de balet sa nu fie pe target-ul majoritatii populatiei, dar am fost surprins ca pina si din arta poti sa tragi concluzii de cariera si management:

1. Este foarte bine sa incerci sa faci ceva care iti place – balerinii si balerinele, membrii orchestrei, toti pareau transpusi intr-o transa o data ce spectacolul a inceput, incercind sa dea tot ce e mai bun si sa traiasca muzica si fiorul artistic. Daca iti place ceea ce faci, nu mai simti oboseala, durerea, transpiratia si duci pina la capat orice dans nebun sau misiune imposibila – ma intrebam cum oare nu le dor picioarele pe balerinele lebadutze si cum de nu isi belesc gleznele, asa cum eu imi belesc glezna la orisice calcat strimb pe vreo scara. Si daca faci ceva ce iti place, vei primi si alt fel de remuneratie decit cea materiala, care inteleg ca este foarte mica in cazul balerinilor.

2. Oarecum legat de 1, orice ar fi ceea ce faci, fa-l cu convingere, cu bucurie, cu zimbetul pe buze. Dincolo de durere, de oboseala, balerinii si balerinele erau mereu cu zimbetul pe buze, in nici un moment nu am vazut altceva pe fata lor. A se compara cu vreo vaca de la ghiseul bancii unde vrei sa platesti o rata sau o factura, si care e plina de sictir si te trateaza ca si cum ti-ar face un mare favor – de cele mai multe ori ea stind pe scaun toata ziua pe un salariu mai mare decit al unei balerine. Am fost azi sa inmatriculez o masina, la sediul cel nou din Pipera al Directiei Regim Permise si Inmatriculari, sau cum s-o chema. Avea functionarul ala un sictir pe fata inimaginabil, o miscare cu incetinitorul, niste vorbe scoase incet printre dinti. Stiu, stiu, si functionarul de la permise, si cea de la banca se simt frustrati ca fac o munca de cacao si nu sunt mari directori. Well, mai intii, voi ati ales in mare masura calea, si doi la mina, chiar si o munca de ghiseu poate fi facuta cu zimbet si aducind bucurie oamenilor – ginditi-va domnule de la permise ca faceti un lucru bun pentru ca ajutati oamenii sa isi inmatriculeze masinile, si sa se bucure impreuna cu familiile de o plimbare in weekend.

3. Succesul vine numai cu munca, multa munca – la un anumit moment, lebadutzele balerine s-a aplecat si s-a vazut sudoarea pe spatele lor, sudoare curgind la fel ca si cea de le fruntile si piepturile taranilor care muncesc cimpul. Numai in Romania munca e devalorizata, si succesul se considera ca e valoros doar daca vine repede, peste noapte, prin smechereala si scurtatura, un succes obtinut prin multa munca nu e valabil, ca orice prost poate sa munceasca, numai noi suntem smecheri – trebuie sa recunosc ca si subsemnatul se gaseste uneori prins in logica asta, care un fel de tara genetica nationala….

4. Oamenii din spatele show-ului sunt si ei vitali pentru ca lucrurile sa mearga, si isi fac treaba foarte bine chiar daca nu primesc aplauzele si privirile publicului client in mod direct. Orchestra Operei a cintat extraordinar, asa ascunsa acolo in fanta de sub scena, dedesuptul protagonistilor si privirilor publicului. Oamenii au prestat un concert pe muzica lui Ceaikovski care ar fi fost demn de prima scena a Salii Palatului sau a Ateneului, la un loc cu marile orchestre ale lumii. Ei erau ascunsi luminii reflectoarelor, dar si-au facut treaba foarte bine, si tot cu zimbetul pe buze, cum am putut vedea tragind cu ochiul de pe locul foarte bun unde ma aflam. A se compara cu oamenii din back office intr-o banca, la operatiuni, la risc, sictiriti ca ei fac o munca naspa de negrisori in vreme ce oamenii din vinzari capata sau capatau pina mai deunazi toata atentia si bonusurile – ei bine, fara voi aia din vinzari nu ar avea ce sa vinda, si ar trebui sa va bucurati si voi ca prin acordarea unui credit, efectuarea platii, puteti sa faceti niste clienti fericiti.

Cam atit, as mai avea de povestit despre Festivalul Enescu, poate in niste posturi viitoare.

Am inceput de ceva vreme sa urmaresc blogul lui Radu Georgescu, anterprenorul de succes care a vindut un business de-al sau lui Microsoft, si am gasit acolo un articol despre spiritul american, care m-a trimis la un post de pe blogul lui Adrian Stanciu, alt om “inspirational” pe care l-am intilnit.

Michael Jackson mi-a incintat copilaria, a fost prima vedeta a muzicii al carui fan am fost. Am trecut ulterior prin diverse alte etape, ca toti copii de virsta mea, perioada formatiilor gen Depeche Mode, Guns’N'Roses, apoi Aerosmith, descoperirea altor legende ale muzicii precum Rolling Stones, dar Michael Jackson a fost primul care m-a fermecat, primul star al muzicii care a declansat in mine pasiunea de a ii colecta albumele (pe disc de vinil si casete magnetice pe atunci), de a cauta un poster cu el si de a citi articolele din revistele de tineret care publicau ultimele stiri despre megastar (pe atunci nu descoperisem internetul).